Empty

Am citit-o pe Silvia azi. Si pentru ca stiu ca ei ii place cand scriu si ca imi place si mie din cand in cand m-am hotarat sa fac asta.
M-am hotarat sa ma conformez. Sa incerc sa traiesc o viata fara trairi si sentimente, fara bucurii si fara suparari, fara ras si fara plans. Sa fie asa, un fel de jumatate de zambet fortat si amar, sa fie in linie dreapta, sa fie vizibil si curat viitorul. A durat cam 5 secunde hotararea mea. Apoi am plans.
Mi se pare ca sunt o specie pe cale de disparitie. Ma uit in jur si vad numai furnici corporatiste si indoctrinate, numai cadavre umblatoare care nu simt durerea, nu cunosc frica, nu apreciaza frumosul, nu fredoneaza nicio melodie si nu iubesc niciun alt cadavru.
"E mai bine asa" - mi s-a spus. E mai bine pentru cine? Pentru voi care va ganditi doar la credite si rate si bani si masini si case? Desigur, inteleg cum un om ca mine care simte si traieste va perturba ritualul zilnic materialist. Inteleg de ce toti se uita in jos sau citesc Libertatea daca vad lacrimi in ochii vecinului de scaun de autobuz. E mult mai amuzant sa te uiti la fata de la pagina 5 sau sa te gandesti de ce sunt zgariati pantofii in varf. Poate ca v-ati impiedicat de ceva sau de cineva. Oricum pentru voi nu conteaza. Gigi boxeaza.
Nu sunt facuta pentru lumea asta si pace. Am incredere prea usor in oameni, ii ridic pana la cer si atunci cand cad nu gasesc puterea sa ii iert. Voi cum faceti?
Mie mi-e frica. Si imi vine sa urlu si sa fug undeva departe, deprte, unde e mult soare si si mai mult nisip si si mai multa mare. Si sa imbatranesc acolo, cultivand legume pe care sa le vand in cea mai mica piata din lume cu cei mai buni si mai frumosi clienti din univers. Nu am cum sa fac asta. Oamenii au asteptari de la mine. Asteptari diferite de ale mele. Dar avand in vedere ca oamenii la care ma refer sunt printre acei aproximativ 10 care ma iubesc cu adevarat, asa cum inteleg eu iubirea, asteptarile lor sunt mai importante decat ale mele. Eu nu mai vreau nimic de la viata. Ei vor sa fiu 'implinita'. They win.
Cu o ultima urma de forta o sa fac asa cum vor ei, pentru ei si pentru mine un pic. Am facut destul ca mine si n-a fost tocmai bine. Atunci cand raiul se transforma peste noapte in iad si cel mai catolic dintre catolici devine ateu.
Sunt bine.
Mai doare din cand in cand, dar mai putin. Din fericire de data asta a lovit peste rani mai vechi cu leacuri cunoscute. Dar ustura al dracului de tare.
Dar na. Sanatosi sa fim ca boala vine. Ma duc sa imi masturbez pofta de viata cu bucurii artificiale. Ne vedem acolo?

Planuri de vacanta?

Incepand de pe 8 iulie vreau:

- ciorba de la mama;
-cafea cu Elena sub bolta mea de la Craiova;
-cafea cu Fely in fostul apartament;
-cafea cu Silvia intr-un loc pe care l-a descoperit ea cu nasucul ei mic;
-tripat cu Ina si cu Rux;
-sa ma arda soarele la Vama Veche in timp ce mor de cald cu cafeaua lui Ovidiu in mana (si in gura);
-gratar la mine cu toti craiovenii mei nebuni, cu dansat pe masa si aruncat boxeri in foc;
-sa ascult tot ce nu am putut sa ascult de la toti cei dragi mie timp de 6 luni;

Asa ca faceti-va un semn pe mana sa nu uitati, ca mi-e tare, tare, tare dor de toate astea!
See you soon!

A fost atunci

S-au apucat fetele mele sa povesteasca Bucurestiul. Si bine au facut! Desi nu m-a rugat nimeni, vreau sa spun si eu povestea, macar pentru Elena si Silvia. Pentru ca pentru mine, Bucurestiul, inseamna oamenii pe care i-am intalnit acolo, nu blocuri comuniste si gri.
La inceput a fost Salajean, cu manelisti muuuulti iesiti la bere la chiosc pana dimineata, cu download-uri de pe Evolva si cu un Club A in care scapai de ei (pacat ca acum ii gasesti pe toti acolo). Scoala, plans, straini multi si reci, iubiri obsesive si violente, mama care salveaza situatia.
Dupa care s-a intamplat fenomenul Elena in viata mea. Si de aici cele mai dulci si formatoare iesiri in Fire, centrul vechi de la ora 14 pana la ora 5 (primul autobuz), plimbari nocturne (sau foarte matinale) cu metroul de la un cap de linie la altul, sute de ore de conversatie, de tacere, de cafele si de ascultat la contabilitate (iarta-ma Elena!), camere incuiate, dulapuri salvatoare, garsoniere mici mici mici, dar calde si vesele, brusture, Ricky, fantome prietenoase si curate (ca doar traiau in dus), antichitati, dansuri de sepii si bauturi gratis.
Apoi a urmat un Militari militaresc si muncitor, un Crangasi cu multe goluri in stomac, si in sfarsit Gara de Nord cu putina liniste, multi aurolaci, si mai multi nervi dar si momente bune, si mai ales cu o Fely cu cafea si whiskey (de la tata Olteanu, ca le primeste plocon), cu Mircea si cu bucatarii mici mici de tot si balcoane aglomerate, cu o Silvia si cu nasucul ei dulce, cu cina de duminica in familie, cu telenovele grupesti si descoperiri de acoperiri.
Dupa care vine un Vitan corporatist, incarcat de munca (Hello, my name is Rodriguez! :) ), dar cu o Elena aproape, o Elena in cuplu, linistita si fericita si cu cafele de dimineata cand eu veneam de la munca si ea pleca, cu maturizari, cu renuntari si cu invatat sa zic "Stop!", cu amintiri de Vama si cu o babuta si un mos la care acum ma gandesc cu drag. Cu colegi, cu noi prietenii, cu seri youtube si Cat Empire, cu nopti la telefon si mult mult dor si si mai multa fericire.
Povestea mea in Bucuresti s-a terminat cu un "And They Lived Happily Ever After", avand in vedere ca "Ever" e o notiune relativa. Si s-a terminat asa pentru marea majoritate a omenilor dragi mie. Povestea este de fapt urmata de un sequal, in care o sa va povestesc Lille-ul, dar imi trebuie cel putin 5 ani, la fel ca pentru Bucuresti.

Spring is here!

Asa arata noul meu oras primavara. Mi-e drag de el! Pozele vin de aici (stiti ca nu am talente de-astea).

Revolutie?

Mi-am facut o cafea inainte sa scriu articolul asta. Sa imi incalzeasca sangele care s-a racit dupa ce am aflat ce se intampla in Moldova. Blog-ul meu nu este unul politic. Nu fac politica pentru ca nu vreau si nu stiu. Imi exprim niste idei si fie ca sunt bune, fie ca nu, sunt ale mele si am curajul sa scriu aici si bunul simt sa imi pese. Am citit o fraza intr-un articol recent despre "revolutia" de la Chisinau : "Potrivit manifestanţilor, o tânără ar fi fost ucisă de forţele de ordine. Autorităţile infirmă orice informaţie despre eventuale victime sau arestări." - sursa: evz.ro.
Si stau acum si ma intreb: cum se poate sa faci un razboi pentru ca presupui ca o anumita tara detine arme de distrugere in masa si sa stai calm sa vezi cum in Moldova, in Ghaza sau oriunde altundeva in lume, oamenii mor pentru ca lupta pentru libertatea, drepturile si visurile lor? Cum?
Alta stire, de pe acelasi site preluata spune ca: "Reţelele de telefonie mobilă şi site-urile din Republica Moldova nu mai funcţionează." De ce nu se ingrijoreaza nimeni? Chiar nu se poate face nimic? Trebuie sa stam cu mainile incrucisate si sa ne uitam cu un castron de popcorn in fata la ce se intampla? Cata ipocrizie! Mi-e greata de lumea asta si mi-e greata ca ne-am lasat condusi de niste ordinari fara suflet!

Ce vrei sa te faci cand te faci mare?

Ma enerveaza intrebarea asta. Cand eram mica, imi placea. Atunci aveam timp sa visez. Atunci aveam incredere sa visez. Eram determinata sa ma fac baiat sau BMW sau un combo de man-car (ca in transformers asa).
Nu am fost tocmai fetita care intra in tipare: nu am vrut sa ma fac nici "doctorita", nici "balerina", nici "printesa", si nici nu am visat la feti frumosi din lacrima. Nu am avut niciodata un plan de actiune in ceea ce priveste casatoria, nu vreau nici acum, nu imi trebuie, multumesc.
Dupa circa 2 ani de munca corporatista si de team building-uri, sedinte, NTS-uri picate, AHT-uri ridicate, barfe, mancatorii, agitatie, 133, transpiratie, aer conditionat, casti, si ţâr-uri infinite de telefon, dupa astea toate, acum fac o pauza. Si stau si ma gandesc: nu imi place nici sa stau dar nu vreau nici sa ma intorc inapoi la agitatie! Nu vreau sa ma fac nimic acum ca sunt mare. Nu vreau sa fiu o furnicuta harnica a unui mare concern care contribuie la "incoronarea" nenorocitului astuia de sistem capitalist. Nu vreau sa fac ceva doar pentru bani, fara pasiune, fara zambete si fara multumiri sufletesti. Incet, incet, ajungem toti curve ale sistemului. Pentru multi dintre voi, e usor: gasiti ceva ce va place sa faceti si va "prostituati" in acel domeniu. Eu nu am gasit inca trotuarul meu. Nu am talente deosebite, nu am pasiuni extraordinare, nu am sclipiri de geniu. Si totusi, vreau si eu particica mea de orgie profesionala!
Cum sa facem noi sa scapam lumea asta de clisee, de calificari si calificative, de mizeria pe care o lasa in suflet un job pe care il urasti, dar pe care il pastrezi si strangi din dinti, ca de, e criza financiara. Pana si micii antrepenori au ajuns curve ale sistemului. Ce e drept, cuvre de lux. Si ceea ce ma enerveaza si mai tare e ca nu avem o alternativa. Eu nu sunt destul de desteapta incat sa propun una.
Am trait in comunism. In Romania, toata lumea se sperie cand aude de comunism. Dupa mine, comunismul e un sistem ca oricare altul, perfect ca ideologie, insa utopic. Comunismul a cazut. Nu merge. Nu se poate. Oamenii sunt diferiti prin natura lor, si un grup isi creeaza singur lider-ul. Deci pica.
De cand cu criza asta financiara, toata lumea a vazut ca nenorocirea asta de capitalism, pe care noi am sarit cu totii dupa revolutie, nu e decat o constructie de carton, care se prabuseste la primul cutremur. Unde sunt expertii cu MBA-uri si PHD-uri acum? Ce fac ei cu "bagajul de cunostiinte acumulate in scoala"? De ce nu ne propun alt sistem, de ce nu avem solutii? Oare pentru ca daca sistemul e o piramida de carton, aia din varf, atunci cand cad, cad pe moale si se ridica?
Eu ce cacat ma fac, acum ca sunt mare?

Ce frumoooooos!

Am gasit cel mai frumos loc de "trading" pe internet.
E un loc numai pentru oamenii care stiu sa dea si sa primeasca.
Faceti si voi o vizita la Da/Primeste/Toata lumea-i multumita!