S-au apucat fetele mele sa povesteasca Bucurestiul. Si bine au facut! Desi nu m-a rugat nimeni, vreau sa spun si eu povestea, macar pentru Elena si Silvia. Pentru ca pentru mine, Bucurestiul, inseamna oamenii pe care i-am intalnit acolo, nu blocuri comuniste si gri.
La inceput a fost Salajean, cu manelisti muuuulti iesiti la bere la chiosc pana dimineata, cu download-uri de pe Evolva si cu un Club A in care scapai de ei (pacat ca acum ii gasesti pe toti acolo). Scoala, plans, straini multi si reci, iubiri obsesive si violente, mama care salveaza situatia.
Dupa care s-a intamplat fenomenul
Elena in viata mea. Si de aici cele mai dulci si formatoare iesiri in Fire, centrul vechi de la ora 14 pana la ora 5 (primul autobuz), plimbari nocturne (sau foarte matinale) cu metroul de la un cap de linie la altul, sute de ore de conversatie, de tacere, de cafele si de ascultat la contabilitate (iarta-ma Elena!), camere incuiate, dulapuri salvatoare, garsoniere mici mici mici, dar calde si vesele, brusture, Ricky, fantome prietenoase si curate (ca doar traiau in dus), antichitati, dansuri de sepii si bauturi gratis.
Apoi a urmat un Militari militaresc si muncitor, un Crangasi cu multe goluri in stomac, si in sfarsit Gara de Nord cu putina liniste, multi aurolaci, si mai multi nervi dar si momente bune, si mai ales cu o
Fely cu cafea si whiskey (de la tata Olteanu, ca le primeste plocon), cu Mircea si cu bucatarii mici mici de tot si balcoane aglomerate, cu o
Silvia si cu nasucul ei dulce, cu cina de duminica in familie, cu telenovele grupesti si descoperiri de acoperiri.
Dupa care vine un Vitan corporatist, incarcat de munca (Hello, my name is Rodriguez! :) ), dar cu o Elena aproape, o Elena in cuplu, linistita si fericita si cu cafele de dimineata cand eu veneam de la munca si ea pleca, cu maturizari, cu renuntari si cu invatat sa zic "Stop!", cu amintiri de Vama si cu o babuta si un mos la care acum ma gandesc cu drag. Cu colegi, cu noi prietenii, cu seri youtube si Cat Empire, cu nopti la telefon si mult mult dor si si mai multa fericire.
Povestea mea in Bucuresti s-a terminat cu un "
And They Lived Happily Ever After", avand in vedere ca "Ever" e o notiune relativa. Si s-a terminat asa pentru marea majoritate a omenilor dragi mie. Povestea este de fapt urmata de un sequal, in care o sa va povestesc Lille-ul, dar imi trebuie cel putin 5 ani, la fel ca pentru Bucuresti.
Postări
